Am sugerat zilele trecute că cei din diaspora ar trebui să voteze doar acasă, eventual, după modelul foarte restrictiv grecesc, chiar în localitățile în care s-au născut. Efortul necesar unei asemenea operațiuni ar cântări semnificativ în conturarea și fundamentarea opțiunii politice și ar limita tipul de vot simbolic și emoțional precum cel de la alegerile din noiembrie 2014, când identificarea a fost una mai degrabă culturală decât politică. Totodată, ar face diaspora mai responsabilă pentru votul acesteia.
Sigur că discuția e mai complicată decât atât, mai ales în legătură cu ceea ce înțelegem prin acest termen umbrelă “diaspora”, dar în continuare aș vrea să apăr ideea că diaspora ar trebui să voteze doar acasă, de fapt să apăr posibilitatea purtării acestei discuții și a introducerii acestei variante ca ipoteză de lucru pentru reformarea votului diasporei. Nu e o propunere fundamentată de policy(deși, ca toată lumea pesemne, și eu știu exact ce ar trebui făcut), ci mai degrabă o intervenție politică împotriva consensului public care s-a instaurat după alegerile din 2014 conform căruia cei din diaspora sunt împiedicați să voteze, sau că posibilitățile de vot ale acestora ar trebui extinse și nu restrânse. Mai mult, actuala propunere publică de înlocuire a votului în persoană cu cel prin corespondență – ca antidot la situația creată în 2014 – apare nu doar ca un regres democratic, ci și ca o formulă inferioară celei de vot în țară. Cred că a venit timpul să discutăm despre acest subiect dincolo de emoțiile din 2014 și dincolo de agenda politică a taberei câștigătoare de atunci.
Primul lucru care trebuie spus din capul locului cu privire la posibilitatea de a vota doar în țară este că nu reprezintă nimic nedemocratic, o îngrădire sau o împiedicare a unui drept. O asemenea decizie este perfect integrată tradiției democratice liberale. Conform acesteia, statul este cel care își conturează prin legi corpul elector. Statul decide cine, în ce forme și prin ce modalități poate participa ca subiect la alegeri, fie ca alegător, fie drept competitor. Modul în care statul își conturează corpul elector este strict o decizie politică. Ca orice decizie politică și aceasta este foarte contingentă (adică ancorată în diverse forme de putere și lupte politice ce nu au legătură cu votul propriu-zis) și de cele mai multe ori complet arbitrară. De exemplu, doar cetățenii care au împlinit vârsta de 18 ani pot vota, deși nu există nimic esențial în această demarcare decât o preconcepție biopolitică a statului și societății. Tot o preconcepție biopolitică este și faptul că cei cu disabilități mintale (la rându-le diagnosticate de un complex medical statal) sau pușcăriașii nu pot vota. Oamenii condamnați pentru corupție nu pot vota. Prin urmare, statul operează o decupare în corpul social din care rezultă componența corpului elector. Diaspora nu face excepție de la acest mecanism. Acest fapt a fost recunoscut cât se poate de clar de Andrea Rigoni, raportor al Consiliului Europei pentru votul diasporei, care nu este deloc un statist înflăcărat ci un blajin membru al ALDE: statele sunt suverane în definirea corpului elector. Faptul că cei din diaspora sunt incluși sau nu în corpul elector nu este de la sine înțeles, cu atât mai puțin modalitatea de vot a acestora. La fel ca pentru multe alte categorii sociale, cetățenia nu garantează automat dreptul la vot. Există cetățeni care nu își pot face buletine pentru că nu au o adresă. Nici aceștia nu pot vota.
Cei din diaspora pot vota în deplasare doar la alegerile prezidențiale, parlamentare și la referendum, dar nu la cele locale (ca cetățeni UE pot vota la alegerile locale din țările de reședință, dacă, desigur, sunt înregistrați). Pentru alegerile locale, cetățenii din diaspora trebuie să revină acasă dacă vor să voteze. De ce nu se încalcă acum dreptul diasporei, de ce nimeni nu este foarte îngrijorat de faptul că cei din diaspora nu pot participa la niște alegeri esențiale pentru comunitățile din care provin? Dacă acum nu se realizează o încălcare a drepturilor diasporei, de ce o aliniere a tuturor formelor de scrutin la nivelul celor locale ar reprezenta o încălcare? Faptul că acestea sunt astăzi diferențiate nu este decât, din nou, o decizie arbitrară a statului ce poate fi oricând schimbată.
CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI
loading…
