Ariel: Mă scuzați, dar sunt furios!
Home > Ariel: Mă scuzați, dar sunt furios!
În 2009 am început să organizez niște marșuri de bicicletă prin București. Făceam asta pentru că voiam să fac bicicliștii mai vizibili. Nu în fața șoferilor în mod necesar. Nu în fața Primăriei în mod necesar. Voiam să se vadă ei între ei, pentru început.
Prima ediție – 5 oameni. A 3-a ediție – 100 și ceva de oameni, plus presă. Nu credeam că un simplu marș pornit de un puști care abia devenise major (adică eu) putea să devină în câteva luni atât de mare.
Meritul n-a fost al meu. A fost al “momentului” oportun. Bicicliștii din București, deși mai puțin vizibili pe vremea aia, erau prezenți pe străzi și erau mâhniți. Șoferii îi claxonau, Oprescu le făcea piste pe trotuar, pistele de pe trotuar erau ocupate de gherete sau de oameni etc.
Eu eram unul din acei oameni mâhniti. Pedalam până la școală și înapoi. Era plăcut. Dar nu prea.
În anii ce-au urmat am ajuns prin Primăria Capitalei și l-am văzut pe Oprescu la aceeași masă cu mine. Citește continuarea pe blogul arielu.ro.
