Observator Cultural: Revoluţia începe la Roşia Montană. Şi în cazul presei. Despre obscenitatea maximă

Home > Observator Cultural: Revoluţia începe la Roşia Montană. Şi în cazul presei. Despre obscenitatea maximă

Modul în care subiectul uriaşului proiect minier din Apuseni a fost reflectat în mass-media l-am analizat pe larg în cartea Afacerea Roşia Montană. Concluzia (argumentele le găsiţi în carte) e că ne găsim în faţa unei coruperi fără precedent a presei din România postdecembristă, la toate nivelurile, cu un număr impresionant de instituţii media şi jurnalişti implicaţi, pe o perioadă de peste un deceniu, cu bugete de comunicare externă – a se citi publicitate – de peste 10 milioane de dolari/anual. Şi să nu ne ascundem după deget: preţul aurului nu depinde de publicitate, iar RMGC nu a pus spre vînzare vreun serviciu sau produs, ci a cumpărat (şi cumpără) instituţii de presă, conştiinţe, articole favorabile sau (măcar) tăcere. Explicaţia e simplă. Un proiect ca cel de la Roşia Montană nu putea (poate) fi pornit în lipsa unei largi acceptabilităţi  publice. Iar în lipsa susţinerii publice era bună şi iluzia (mimarea) susţinerii. Scenariul e descris de Bob Woodward şi Carl Bernstein în Toţi oamenii preşedintelui, cînd prezintă acţiunile Comitetului pentru realegerea preşe­dintelui, menite să demonstreze că deciziile lui Nixon (de minare a unui port vietnamez) se bucură de susţinere populară: manipularea sondajelor din Washington Post şi Washington Star, cumpărarea de spaţiu editorial în The New York Times, în care simpli cetăţeni – în fapt, membri ai Comitetului – îşi declarau susţinerea pentru decizia lui Nixon etc. De toate acestea am avut (şi avem parte) şi în cazul Roşiei Montane (manipularea de sondaje ale unor instituţii de presă, crearea şi finanţarea unei societăţi civile convenabile – ONG-uri, grupuri de susţinere, sindicate – care să transmită mesaje favorabile).

Există însă cîteva diferenţe esenţiale între Afacerea Watergate şi Afacerea Roşia Montană. În primul caz, manipulările şi mimarea susţinerii publice s-au făcut fără acceptul şi ştiinţa instituţiilor media (cei de la Washington Post habar nu aveau că au primit mii de taloane de vot din partea Comitetului, tot cum cei de la The New York Times nu şi-au pus problema că banii cu care s-a plătit spaţiul publicitar proveneau din fondurile Comitetului şi nu fuseseră adunaţi printr-o chetă publică, aşa cum se pretindea). În cazul Roşiei Montane, în aproape toate situaţiile, mass-media autohtonă şi jurnaliştii ştiau (sau ar fi trebuit să ştie) cît de independente sînt opiniile care susţineau (susţin) proiectul şi care este sursa banilor.

Recent, ca reacţie a unor obscenităţi televizate la adresa unor jurnalişti, lansate de Antena 3, a fost iniţiat un protest împotriva degradării presei. Peste 500 de jurnalişti şi publicişti l-au semnat. Alături de persoane care au atras constant atenţia asupra minciunilor propagandei RMGC, am întîlnit (mult mai multe) semnături ale unor jurnalişti care s-au dedulcit ori au profitat în mod direct şi conştient de banii companiei. Dacă pot fi de acord cu principiile protestului, dacă sînt de acord că e necesară o dezbatere publică legată de rostul şi viitorul presei autohtone, sînt dezamăgit de punctul pe pornire al acesteia. Ceea ce au făcut Gîdea, Ciuvică, Badea & co. reprezintă un efect al prostituării presei autohtone, nu o cauză. Dacă mîine toţi aceştia ar fi puşi pe liber, s-ar face o coadă cît Marele Zid Chinezesc la castingul deschis pentru înlocuirea lor. Şi sînt toate şansele ca, într-un timp record, să li se găsească înlocuitori cel puţin la fel de talentaţi. Un astfel de comportament obscen în spaţiul mediatic poate fi stopat nu înlocuind nişte personaje, ci atacînd direct sursele şi metodele de corupere. Corupătorul, nu doar instrumentele (vehiculele) corupţiei. Citește continuarea în Observator Cultural

 

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here