Pentru plutonierul major Vasile Zbâncă, de la Batalionul 405 din Bistrița, fiecare zi este un prilej de a se bucura că trăiește. În 2010, într-o misiune în Afganistan, militarul și-a pierdut ambele picioare, după ce mașina în care se afla în patrulare a trecut peste o mină artizanală, care a explodat. Deși s-a întors acasă într-un scaun cu rotile, Vasile Zbâncă era fericit că își putea vedea din nou soția și băiețelul de doar 6 luni.
Acum, la 4 ani de la nefericitul incident, plutonierul major a venit la Cluj, de Ziua Forțelor Terestre, unde a povestit, nu despre tehnica militară, cum se face de obicei la astfel de ceremonii, ci despre experiența sa de viață, scrie vocetransilvaniei.ro.
În 2010 plutonierul major Vasile Zbâncă a ales să plece pentru a doua oară într-o misiune externă în teatrul de operații din Afganistan. Prima misiune de acest fel a bifat-o cu bine în 2007. Așa că, a decis să mai încerce o dată. A lăsat acasă o soție și un copil de doar câteva luni, însă cu gândul la ei, a hotărât să se întoarcă acasă cu bine. “Vorbeam zilnic cu soția, pe băiețel îl vedeam prin intermediul Internetului și, de fiecare dată, când îi vedeam, îmi spuneam că mă voi întoarce sănătos și pe picioarele mele acasă. Andrei mă motiva să trec peste perioadele grele”, își amintește militarul.
Numai că într-un ceas rău, într-o misiune de patrulare în provincia Zabul, mașina în care se aflau Vasile Zbâncă și alți camarazi de-ai săi a explodat după ce a trecut peste un dispozitiv minat. Sub ochii săi, doi colegi de la aceeași unitate, au murit, iar el a rămas fără ambele picioare. Este fericit că a rămas în viață, chiar și fără picioare, altfel, acum, poza sa ar fi fost atârnată, alături de a celor doi, pe un perete unde scrie “Eroi“, lângă o vitrină unde sunt așezate și hainele lor de luptă.
“Am fost fericit că am rămas în viață pentru că le-am promis soției și fiului meu că mă voi întoarce. Și m-am întors”, spune militarul.
Medicii din Germania i-au pus plutonierului Vasile Zbâncă două proteze performante, astfel că militarul și-a reluat munca la Batalionul 405 din Bistrița. Susținut de familie și de colegi, i-a fost destul de ușor să se reintegreze.
“Oamenii rămân mereu impresionați de povestea mea. Mulți nici nu își dau seama că nu am picioare, ci proteze. Datorită acestor dispozitive speciale pot să zic că am o viață normală. Conduc mașina, merg cu motocicleta, pentru că motociclismul este o veche pasiune de-a mea, fac tot ce făceam înainte de accident. Și mă joc cu băieții mei, Andrei Gabriel și David Răzvan, care are un an și cinci luni și a venit pe lume după accidentul pe care l-am avut”, povestește plutonierul major Vasile Zbâncă.
Nu doar oamenii simpli rămân impresionați de povestea bistrițeanului, ci și colegii săi.
“Vasile este un exemplu nu doar pentru Armata României, ci ar trebui să fie un exemplu pentru toată lumea. Este mereu vesel, zâmbitor și debordează de optimism”, spune căpitanul Leonard Vergu, comandant de pluton.
În misiunile externe în teatre de operațiuni militare, cum este cel din Afganistan, pleci, dar nu știi dacă te mai întorci. Fiecare militar român știe acest lucru, însă puțini sunt cei care nu își doresc să participe la o astfel de misiune. În consecință, concurența pentru o funcție în teatrul de operații din Afganistan este strânsă, mai ales acum, când trupele românești se pregătesc de retragerea acasă.
“Și eu îmi doresc să plec într-o misiune externă, am aplicat de două ori, pentru Afganistan, însă am fost respinsă. Concurența e mare, foarte mulți își fac rapoarte, fie pentru experiență, fie pentru bani”, spune locotenentul Ioana Bocică, angajată a Diviziei 4 Infanterie Gemina din Cluj.
Distribuie:44000
