Prima dată m-a frapat accentul ciudat. Muzicalitatea aceea ardelenească atunci când a cerut la chioşc „cafia”. L-am privit mirat pe cel cu barbă şi care mirosea groaznic. Îl ştiam.
În urmă cu un an jumătate, la o ghenă oarecare din Râmnicu Vâlcea au apărut doi, un cuplu, el şi ea. Stăteau printre containerele de plastic, fumau pe bordură şi apoi intrau să caute de mâncare. Vara şi iarna au dormit într-un intrând al blocului. Nu le-am dat atenţie, chiar îi evitam deranjat. Deşi omul avea un zămbet blajin. Dar erau boschetari iar eu, un tip rasat, care stă totuşi într-un apartament de bloc comunist, nu-i aşa.
Aşa l-am cunoscut, după acel „cafia”, primul cuvânt pe care la-am auzit de la ei. Luase două cafele în pahare de plastic şi a mers la ea. Soţia bănuiesc. Nu au vrut să-şi spună numele când am stat lângă ei. Foarte greu am rezistat. Miroseau. Dar aşa am aflat că de fapt sunt din Arad.
Da, soţ şi soţie. Ce a urmat este de neimaginat…
CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI
loading…
