Duminica trecută, pe la 12.00, eram la Mega (…). În fața mea era un tataie. Dar era tipul ăla de moșneag pe care nu și-l doresc copiii drept bunic. Genul în fața căruia nu prea se comenta pe când era în putere și care încearcă, chiar si la vârsta a treia, să mențină aceleași aparențe. Ținea spatele drept și capul sus, părul alb, des era pieptănat pe spate. Doar mâinile îi trădau din plin vârsta. Erau pătate cu maro și tremurau ușor. Purta un parpalac de piele, lung până în pământ, exact cum avea Gheorghe Dinică în filmele lui Sergiu Nicolaescu. De altfel, pot să pun pariu că haina aia, dacă nu făcuse războiul, prinsese macar cutremurul din ’77.

M-am apropiat și m-am așezat la coadă, exact în spatele lui. Și atunci, ca un pumn peste faţă, m-a trăznit mirosul. Desigur, sunt delicat când spun “mirosul”. Pentru că omul puțea în toată regula. Bănuiesc că știți despre ce vorbesc. Era damful acela specific bătrânilor, dar dat cu câteva trepte mai sus. CITEŞTE AICI CONTINUAREA ARTICOLULUI.

AbonareDistribuie:0000

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here