Citeam undeva că romanii adăugau cimbrul la brânză şi alcool, ca un remediu pentru melancolie, deşi melancolia este, uneori, o dulce povară! Un scriitor celebru, Victor Hugo spunea că ,,melancolia este fericirea de a fi trist”. Dar asta e o altă poveste, alta decât cea a cimbrului. Şi cum cimbrul îşi are originile pe ţărmurile europene ale Mării Mediterane, iar eu hălăduiesc de ceva vreme prin ţinuturile acestea, care uneori provoacă melancolii, mai ales când vara se zbate să mai rămână, iar toamna cucereşte teren, m-am gândit că nu ar fi lipsit de interes să reamintim şi această plantă cu aromă incitantă.

Dacă studiem obiceiurile popoarelor descoperim că în Grecia Antică, cimbrul era folosit în combinaţie cu tămâia. Aşa cu am mai spus de multe ori, dar nu numai eu, ci milioane de oameni care afirmă că gusturile nu se discută, ele se respectă. Mai putem aminti că în Evul Mediu lumea se temea de puterea afrodisiacă a cimbrului, încât călugării nu aveau voie să o cultive în grădinile mănăstirilor. Acum e lesne de înţeles de ce nu era acceptată biata planta căreia i se mai spunea iarba-diavolului sau iarba-satirilor, pentru că satureia și satyr sunau aproape la fel.

CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI

loading…

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here