M-am hotărât să vă scriu pentru că mă aflu într-o mare dilemă a vieţii mele. Trebuie să mă căsătoresc cu femeia pe care o iubesc dar…anumite motive, pe care am să vi le expun şi dvs., mă cam împiedică să-mi duc planul la îndeplinire. Motive destul de importante, zic eu. Tot ce mă leagă de iubita mea este absolut fantastic, ireal, decupat parcă dintr-o comedie cu Mister Bean. Eu mă numesc Paul Dumitrescu şi am 29 de ani. N-am fost niciodată căsătorit, pentru că munca îmi răpeşte prea mult timp, fiind contabil la mai multe firme. Am cunoscut-o pe Rebeca în urmă cu patru ani, în autobuzul 336. Până aici e banal. Întâlnirea noastră a debutat comic. Era aglomeraţie mare şi trebuia să cobor la Lujerului. O fată micuţă de înălţime şi firavă stătea în faţa mea. Nu îi vedeam faţa. O întreb:
-Coborâţi la prima?
-Nu! Vă fac loc imediat, zice ea.
Dar când să cobor, aud un urlet sfâşâietor: Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!! Părul ei lung şi creţ, roşcat-auriu, se prinsese de cureaua pantalonilor mei.
-Aaaaaa!, Mă doare, aaaaaaau!, ţipa fetişcana înfiorător, și toată lumea a întors capul.
-Dar ce se petrece?, întrebau curioase cucoanele din jur.
Disperat, am luat-o de după umeri şi i-am şoptit la ureche:
-Coboară şi tu cu mine, că nu ştiu ce dracu’ s-a întâmplat!
Fata a coborât. Toţi se uitau la noi şi râdeau ţinându-se cu mâinile de burtă. Ca să nu o doară, roşcata ţinea capul în jos şi faţa ei era aproape lipită de …prohabul meu. Era dezastru! Cu greu i-am desprins firele de păr de catarama curelei și de fermoar, care nu știu cum se prinseseră! I le-am rupt, pur și simplu!
-Îmi pare rău, dar a trebuit să ţi le smulg!, i-am zis.
-Nu-i nimic, mai am destul, îmi răspunde ea.
Atunci am reuşit să-i văd figura. Era foarte dulce, armonioasă, puţin pistruiată. Nişte ochi căprui, trişti aproape, mă priveau adânc:
-Mă cheamă Rebeca şi mi se spune: femeia buclucaşă.
-Eu sunt Paul.
Daaa! Fata îşi merita cu prisosinţă porecla! Aşa ne-am împrietenit. Nu ne-am mai despărţit. A doua zi ne-am întâlnit din nou la o cofetărie din centru. Acolo, Rebeca mea avea să dovedească faptul că nu degeaba i se spunea femeia buclucaşă. Pe tot ce punea mânuţa fărâma, spărgea, scăpa de jos. De pildă, în timp ce înfuleca pofticioasă Amandina pe care tocmai i-o cumpărasem, nu ştiu cum naiba îi scapă linguriţa pe jos. Până să mă duc eu să iau alta curată, ea se apleacă să o ridice pe a ei. Dar…nu ajunge şi întinde mâna. Când… bum! Dă un cap în masă, care era din plastic uşor, o ridică şi, într-un final, o răstoarnă cu cracii în sus! Paharele şi farfuriile s-au făcut ţăndări, iar prăjturile erau pe jos împrăştiate. Toată lumea din cofetărie ne privea buimacă abţinându-se să nu izbucnească în râs. Mie îmi venea să intru în pământ de ruşine, nu alta! Ea, vinovată ca un copil de trei ani prins la borcanul cu dulceaţă, încerca să-şi ceară scuze, bâlbâindu-se:
-Iartă-mă, Paule, nu ştiu cum s-a întâmplat, o să strâng eu totul, să ştii…
-Lasă, haide să plecăm de aici!
-Bine!
Dar, când să plătesc pagubele făcute de roşcata mea frumoasă, o scap puţin din vedere. Odată aud în spatele meu: buuum! Când întorc capul, păpuşica mea nătântoală, era pe burtă, întinsă toată ca o plăcintă pe jos. Am crezut că înţepenesc! Alunecase pe gresie. Nu știu cum…Era udă. Rochia ei albă era acum maro, de ziceai că se căcase pe ea! M-au apucat furiile şi în gândul meu mi-am zis: „Asta va fi ultima întâlnire, femeia e tâmpită rău de tot!” Am plătit ce aveam de plătit şi am ieşit cu capul între umeri, urmărit de râsetele copiilor de cinci-şase ani şi, bineînţeles de Rebeca mea. Pe stradă i-am spus plin de nervi:
-Auzi, păpuşă, tu chiar eşti imbecilă sau te prefaci?
Am văzut atunci lacrimi în ochii ăia mari. Buza de jos începuse să-i tremure a plâns. Mi s-a făcut milă de ea:
-Hai, vino încoace, tolomaco!
În loc de răspuns ea a început să bâzâie ca sirena lui Roaită. Nu-i dădeai mai multe de cinci ani.
-Hăăăăă, hăăăă, aaaaahaaa!, urla ea cu patimă.
Am strâns-o la piept. Doamne, ce mai întâlnire! Nu ştiam cum s-o mai împac. Îmi părea rău că am jignit-o, nu sunt un bărbat rău. I-am cumpărat o îngheţată Top Gun şi s-a liniştit ca prin farmec. Bineînţeles că şi-a întins-o pe toată pe obraji, prin păr, pe piept, în urechi şi, la sfârşit, când mi-a dat o sărutare drăgăstoasă, m-a murdărit şi pe mine.
A trecut ceva timp de la prima noastră întâlnire şi chiar m-am îndrăgostit de ea. Ajungând s-o cunosc mai bine, mi-am dat seama că nu e chiar aşa de tâmpită precum pare, şi nici bleagă. Era inteligentă, cânta frumos, scria poezii, terminase facultatea de litere şi preda limba română la o şcoală generală. Nu mă întrebaţi ce făcea şi pe acolo!
Dar nu ştiu cum naiba reuşea de scăpa orice avea în mâini, cădea, îşi julea genunchii aproape săptămânal, aluneaca pe scări (Doamne, ce mi-a făcut într-o zi când coboram la metrou, la Unirii! A căzut de sus pe burtă şi până jos nu s-a oprit. O staţie întreagă a râs lumea de noi!), spărgea farfurii (acasă la ea nu mai era nici un serviciu întreg!), se opărea cu cafea, îşi băga singură degetele în ochi, îşi muşca limba sau vărsa pe ea orice băutură i se încredinţa. Mare belea, femeiuşca mea! CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI
loading…
