O conceptie intalnita tot mai des astazi in randul crestinilor ortodocsi, se refera la faptul ca inclinam sa vedem cele mai multe incercari ale vietii noastre (boala, moarte prematura, calamitati), ca pedepse divine.

La baza acestei conceptii stau doua idei, pe de-o parte, una scolastica, potrivit careia suferinta ca urmare a pedepsei divine, reprezinta o plata sau satisfactie adusa onoarei jignite a lui Dumnezeu prin pacat, iar pe de alta, o idee de vadita influenta gnostica, ce vorbeste despre o suferinta purificatoare prin care sufletul trebuie sa treaca, pentru a atinge desavarsirea.

Aceste puncte de vedere sunt straine de teologia si traditia patristica ale Bisericii Ortodoxe. In Molitfelnic (v. ed. IV, Buc. 1984, p. 248) exista o rugaciune foarte potrivita pentru ilustrarea “teologiei suferintei”: “Tu care pedepsesti si iarasi tamaduiesti, sidai pedeapsa cu bunatate si cu iubire de oameninu ca sa pierzi zidirea mainilor Tale, ci mai mult, ca sa o aduci la frumusetea cea dintai si la starea cea aleasa de la inceput, pe care am pierdut-o prin slabiciunea mintii si prin sfatul vrajmasului,vrand iarasi a se ridica si in tot chipul purtand grija sa scapi ce a mai ramas din caderea aceea“.

Chiar daca este folosit termenul scolastic “pedeapsa”, dupa cum constatam din cuprinsul rugaciunii acest act dumnezeiesc nu denota un aspect juridic, ci mai ales unul viu, relational. Pedeapsa divina se arata a fi o realitate antinomica. In cazul lui Dumnezeu, pedeapsa nu este amestecata cu ura nefiind o manifestare a razbunarii. Din contra, “Dumnezeu pedepseste si tamaduieste”. Ba chiar, “pedepseste cu bunatate si iubire de oameni”. Afla mai mult de aici.

Abonare
Distribuie:0000

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here