Actul principal din slujba Logodnei îl reprezintă punerea şi schimbarea inelelor.
Dintru început trebuie subliniat faptul că întrebuinţarea inelelor în logodnă este un obicei vechi, precreştin, pe care Biserica l-a preluat, l-a consfinţit prin încadrarea în slujba bisericească şi căruia i-a dat un sens duhovnicesc mult mai înalt decât cel pe care îl avea în lumea păgână.
În Vechiul Testament, inelul era semnul puterii (Facere 41, 42), al slavei (Dan 6, 17) sau al adevărului (Tamara, în Facere 38, 25); în Imperiul Roman făcea parte din darurile ce se obişnuiau a se oferi la căsătorie: Pliniu cel Tânăr ne dă mărturia că „inelul pe care-l dă logodnicul logodnicei sale, după un vechi obicei, este de fier”. După mărturia lui Tertulian, inelul era de aur. Este posibil ca Plinu, care locuia la Roma, să ateste o tradiţie conform căreia romanii păstrau din antichitate inelul de fier, fără valoare sau doar cu valoare simbolică, în timp ce în Africa se trecuse la un inel de aur.
Aceeaşi tradiţie o găsim şi-n dreptul popular al ţărilor din Orient, preluată de creştini, care pe lângă o sumă de bani, ofereau la logodnă, în cadrul slujbei, şi inelul. Acest act avea loc, iniţial, în cadrul unui prânz familial: „după schimbul făgăduinţelor, logodnicul înmâna un inel de fier tinerei fete, care-l purta pe al patrulea deget de la mâna stângă şi câteva cadouri, ca mărturie pentru viitoare unire a lor”. Punerea inelelor este menţionată şi de tradiţia veche creştină, dar şi de cei mai vechi codici constantinopolitani.
Cândva inelele erau aşezate pe Sfânta Masă, ceea ce dădea un sens profund eshatologic Logodnei. În Bisericile Greacă şi Rusă, şi astăzi se păstrează în Evloghiu şi în Trebnic rânduiala punerii inelelor pe Sfânta Masă şi aşezarea mirilor pe solee, în faţa Sfintelor Uşi, pentru a fi binecuvântaţi, după care sunt duşi în naos pentru oficierea slujbei.
Pentru înţelegerea sensului dat de Biserică punerii şi schimbării inelelor, prin rugăciunile şi binecuvântarea ei, este necesar să pătrundem în sensul adânc al rugăciunilor de la logodnă. Noi suntem obişnuiţi să interpretăm schimbul inelelor ca pe o simplă mărturie a fidelităţii reciproce. Este important de notat totuşi că nici una dintre cele patru referinţe biblice, la care face aluzie „rugăciunea inelelor”, nu interpretează slujba în acest sens limitat şi pur omenesc; dimpotrivă, inelul este mai întâi semn al făgăduinţei lui Dumnezeu către om şi în al doilea rând, semn al logodirii omului cu Dumnezeu. Dumnezeu Şi-a ales Biserica dintre neamuri, aşa cum îşi alege mirele mireasa, şi Şi-a logodit-o, fecioară curată: „Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce dintre neamuri mai înainte Ţi-ai logodit Biserica, fecioară curată, binecuvintează logodna aceasta; uneşte şi păzeşte pe robii Tăi în pace şi într-un gând”.
Pentru a înţelege Împărăţia lui Dumnezeu, Evanghelia ni-L înfăţişează pe Hristos ca „logodnic” al umanităţii mântuite, ca Mire al Bisericii, Care ne invită la Împărăţie ca la nuntă.
Adevărul şi Făgăduinţa trimise peste robii lui Dumnezeu s-au împlinit în Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, în care a fost restaurată omenirea – ultimul scop al ei: restaurarea pierdutei unităţi cu Dumnezeu, reintegrarea vieţii umane în plenitudinea ei autentică.
Acesta este sensul logodnei creştine: reintegrarea celor doi în credinţă, în înţelegere, în adevăr şi în dragoste, reintegrare lor în Hristos.
Abonare
Distribuie:0000
