Doare, da, dar nu e atât de neplăcut pe cât credeam. Poate asta se datorează faptului că eram pregătită. Și fizic, și psihic.
S-a întâmplat azi, pe la prânz. În cameră era o lumină caldă și în jurul meu plutea un miros puternic de portocală. Știam că urma să se întâmple într-una din zilele astea, însă în momentul în care am conștientizat că nu trebuie să mai aștept, am început să tremur ca o frunză în bătaia vântului.
Pe el îl cunosc de mai bine de doi ani. Ne-am întâlnit în facultate și am știut din prima clipă că va fi o persoană importantă pentru mine, dar, să fiu sinceră, n-am crezut că relația noastră va dura atât. În fiecare an am învățat ceva nou de la el. Da, recunosc, au fost multe momente în care nu l-am înțeles, dar știu că a fost și vina mea. Poate doar vina mea. Important e că în tot acest timp eu i-am oferit atât cât a fost necesar pentru ca și el să-mi ofere ceea ce-mi doream.
Azi a fost altfel. De îndată ce mi-am dat seama că urmează să se întâmple, am început să respir mai greu, dar am încercat să nu-mi las gândurile să intervină. Fie ce-o fi, mi-am spus.
Ceea ce a urmat mi-a făcut pielea de găină, într-adevăr. Prima oară doare.
Prima oară când îți iei o restanță doare. Nu e atât de neplăcut pe cât credeam, adică știam că n-are cum să fie bine, doar văzusem baremul. Eram, deci, pregătită. Citeşte mai mult pe BLOGUL studenta-la-drept.
loading…
